E seară. Ne aflăm într-unul dintre parcurile unui oraș de provincie. Aleile
vorbesc trecătorilor prin frunze galbene, aruncate ca niște cărți de joc în
lumina galbenă a felinarelor. În parc sunt două statui, doi tineri reprezentați
goi, stând unul în dreapta, celălalt în stânga unei fântâni. Nu se ating cu nici
un milimetru de piatră, privirile lor, acum noaptea, sunt pierdute printre
stele.
Ea (oftând): Eh! A mai
trecut o zi. Azi doar patru fetițe au făcut poze cu mine, mamele lor le-au
așezat pe toate patru, și au făcut o poză de grup. Grufie ziceau că se cheamă poza. Cred că mie mi-au prins doar
picioarele astea prinse de iederă. (tonul ei devine supărat)
El : Dragă, dragă iar
începem. (se aude un foșnet de ziar) E normal să fie așa, fii bucuroasă că au făcut poze, pe mine m-au
lovit cu mingea, și trei adolescenți au scris o porcărie pe coapsă.
Ea (visătoare): Când
lucra tatăl nostru la noi, ne șoptea povești în urechile ne ieșite din piatră.
La chipul meu a lucrat o săptămână, m-a mângâiat cu diverse ustensile, apoi a
dat cu lac. Mi-a spus că o să fiu cea mai invidiată din tot parcul pentru foarte multă vreme. O crăpătură
nu aveam. (concluzionând) Zilele alea au trecut ca prin farmec.
El: Și ce vrei? Să fur
doamnelor din poșete, când se opresc să bea apă, produse dermatocosmetice!?
Ea: Daaaaaaaa! Nu ai face
rău. (brusc, în liniștea serii, se aude un pupic peste toți copacii din parc) Știi ce uscat devine tenul în
serile de august, cât de aspru îl simt. Îl aud cum pocnește. Ca o piatră ponce de care se freacă furnicile, albinele și alea ... . Am uitat cum le zice. Degeaba ploaia, degeaba Ion săracu', oricât ne udă cu furtunul, tenul rămâne bolovănos. Iarna, când vin ninsorile, tenul se
irită, devine ca o rană, sensibil și dureros la atingere. Obrajii devin roșii, dar nu de la îmbujorare. Și o vrăbiuță dacă
vine, urlu ca locomotiva unui tren. (face ca o locomotivă)
El: Stai dragă, ne aud
ăștia și ne aruncă la gunoi. Ai uitat
convenția?
Ea (răstită): Dă-o dracului de
convenție. Vreau și eu să mergem în salonul din Cișmigiu, unde este rondul
scriitorilor. Sau în Herăstrău, unde sunt oamenii ăia politici strânși la masa aceea
rotundă. Nu pot merge așa, cu tenul capricios, când parcă am pistrui adânci de la prea mult soare,
când roșu, ca o rană prelungă, de la frig. (doar pentru ea) Cât despre riduri, să nu mai vorbesc.
El: Crezi că cei din Cișmigiu
sau din Herăstrău, nu au crăpăturile astea? Și apropo, în Herăstrău sunt doar niște
capete, (pentru el) parcă sunt din Alice în țara minunilor sau niște simple
capete ieșite din timbre. (adresându-se ei) Nu or să te bage în seamă, nu bagă ei în seamă nici fetițele tinerele care trec pe acolo, am auzit eu.
Ea: E treaba lor, eu vreau să alunece razele lunii pe obrazul meu. Să strălucesc, să lucesc, să
sclipesc, să … . (trage puternic aer în piept)
El: Gata! Ești visătoare. Te-ai molipsit fără nici o
speranță de vindecare. Roua de dimineață, roua de seară, trandafirii, tinerii
care se sărută și suspină în jurul nostru, ți-au făcut felul. Ești cum ești,
mai mult de atât nu ai ce să ceri. Zi mersi că nu ești ca Venus, măcar ai o floare în mână.
Ea: Ești răutăcios. Am
auzit eu ce a făcut Venus aia, lasă că nu o plâng eu pe ea.Nu a rămas fără mâini așa, nitam-nisam.
El: Timpul trece, femeie, avem și
noi o vârstă, chiar și de piatră, dar avem. Câți oameni nu am văzut noi parcurgând lent viața din copilărie până la bătrânețe. Nu poți lupta contra vârstei. Nici porumbei nu
pot, și doar cu ei conversăm cu celelalte statui. Pe ei i-am vrea nemuritori, sau wireless, să se miște mai repede.
Ea: Ia nu mai fă mișto de porumbei, că prin ei am aflat de la tipa din Carol, statuia de la
trepte, despre Gerovital H3 Derma +.
El: Ce e asta dragă, a apărut o
nouă galaxie?
Ea (dezamăgită): Nu toate
statuile caută galaxii cum cauți tu, seară de seară.
El: Pei și ce
fac toată noaptea cu ochii în stele? Că de numărat, te saturi din prima noapte.
Ea: Celelalte statui vorbesc despre Gerovital H3 Derma +, prima gamă anti-age din lume.
El: Și cum ai de gând să o cumperi? (ironic) Cu merișoarele copacului de lângă noi?
Ea: Nu e o idee rea. Și-ar putea lăsa o creangă în poșeta blondei ...
El (răstit): Care blondă?
Ea: Aia care vine și citește aici pe postamentul tău. (șugubăț) Ce, crezi că nu am văzut cum îi scrii poezii pe asfalt cu umbrele, cum îi trimiți păsările să îi ciripească cât mai aproape de cana cu cappuccino?
El (indiferent): Și ce vrei de la ea?
Ea: De la cana cu cappuccino?
El (iritat): De la blondăăăăăăăăăă!?
Ea: De la cana cu cappuccino?
El (iritat): De la blondăăăăăăăăăă!?
Ea: Eu nu vreau nimic, merișorul vrea, (răutăcios) că și ăla o iubește.
El (mârâind): Mârșavule!
Ea: Să își lase el o creangă în poșeta aia roșie, să ia tubul ăla cu care am văzut că se dă pe față când pleacă de aici. (și mai răutăcios) Cred că plânge și nu vrea să își irite pielea, are sigur ceva pe suflet.
El: Ai văzut-o plângând!? Crezi că știe de mine, și-a dat seama .... . (vocile se depărtează, ca și când cei doi se îndepărtează pe una dintre alei).
sursa fotografiei: site-ul farmec.ro
_______________________________________________
Acest articol a fost scris pentru superblog2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu