despre brânză

Pentru că pasiunea mea este scrisul (vezi detalii AICI despre ultima carte apărută în luna octombrie şi care va avea o lansare la târgul de carte GAUDEAMUS) şi pentru că mă consider fan, fan brânză, o să fabulez despre acest produs într-un fel personal.

Voi face o scurtă analiză a unui produs alimentar de bază, un produs care ne-a hrănit strămoşii pornind de la daci.

Nu știu cum se reflectă în mentalitatea altor popoare cuvântul brânză, nu știu ce implicații și ce zicale a scos la iveală din subconștientul lor colectiv, dar afirm cu mâna pe inimă (era să zic pe cuțit), că românul este frate cu brânza. Nu francezul este frate, ci românul! La francez brânza are o conotație high level, este servită ca delicatesă în diverse feluri de mâncare. Nu are nimic dintr-o relație strânsă, sufletească. Francezii se poartă cu ea cu mănuși (și la propriu și la figurat), nu cu mâna goală și plină de bătături cum o face țăranul român.

Românul și-a apropiat brânza ca termen, ca obiect, ca semnificație, aproape de suflet, acolo lângă acel cuvânt intraductibil în altă țară, lângă dor. A integrat-o aș putea spune în sufletul lui, în dorul lui. Țăranul român când stă în mijlocul plantației de porumb ca în mijlocul unei mineriade galbene, se gândește la mămăligă cu brânză. Nu, nu este un brânzoman, nici mămăligar pentru că aceste cuvinte au fost încărcate de-a lungul timpului cu niște conotații peiorative. Este mai de grabă fiul brânzei. În înțelepciunea lui, țăranul român fiind un fin observator, a inclus brânza cu procesul ei de facere cu tot, în tezaurul folclorului românesc al inteligenței orale. Da, așa este, brânza se face prin coagularea laptelui, de la sine, nu este nevoie de un proces aparte ca la facerea vinului sau a țuicii sau a altor preparate. Așa că, pentru a-și bicui moral semenii, pentru a le da un șut în fund leneșilor, se spune despre anumite fapte care sunt umflate gratuit ca și importanță de anumiți indivizi că nu este mare brânză. Sau, atunci când se face o curățenie morală între oameni, tot din fina observație a țăranului român a ieșit zicala a separat brânza de zer. Avem de a face aici cu un paradox, chiar dacă brânza este un aliment select (nu exclusivist cum tinde să fie la francezi), doar gospodarii putându-se bucura de ea, termenul este folosit în sens derizoriu (vezi: nu este mare brânză, zicală cu două tăișuri). Înțelepciunea populară își spune cuvântul și observăm că folosirea cuvântului este de foarte multe ori providențială și paroxistică.

Să trecem la viața urbană, unde termenul a prins de asemenea rădăcini puternice în vocabularul românesc. Doar că aici proprietățile brânzei sunt cele care se folosesc în ziceri și nu observarea procesului de facere a brânzei care nu mai este apanajul orășeanului. Astfel, când la fotbal un jucător dribealză mai mulți adevrsari se spune că a intrat în ei ca în brânză (vezi trimiterea la proprietatea densității), când suntem prinși cu brânza-n sac (ca să nu zic mâța) se spune că ne facem albi ca brânza (vezi proprietatea culorii), când vrem să descriem un om slab de caracter, influențabil, fără coloană vertebrală, vine un dramaturg (român desigur) și naște un personaj ca Brânzovenescu. Deci, unghiul se schimbă puțin, e și normal, dar totuși brânza, chiar brânza cumpărată din magazine este o vedetă și în mentalitatea orășeanului. Când un instalator dă peste o pastă nedefinită, sfărâmicioasă, pe care nu o poate folosi în reparare, se gândește tot la proprietatea sfărâmicioasă a brânzei și o asemuiește cu ea fără să se gândească, involuntar. Cum spuneam mai sus, conotațiile cuvântului brânză fac parte din bagajul colectiv al națiunii (să îndrăznesc să zic înăscut?).

De la daci, brânza a fost alimentul prin care românul a crescut, alimentul pe care românul l-a prețuit ca pe o mană cerească venită prin intermediul unor ugere de animale. Și cum nu se dă brânza la porci, dacii, sau cei care au locuit în spațiul în care tastez eu acum acest articol, au știut să apecieze acest dar divin (pentru că divinitatea era în centrul mentalității lor și ei raportau totul la ea) și l-au ocrotit, prin ziceri, prin proverbe, recunoscându-i poate fără să își dea seama, inconștient, valoarea de învățătură. Pentru că fiecare lucru cu care venim în contact în această viață are lecțiile lui pe care ni le oferă spre învățare, noi trebuind  să descoperim corelațiile subtile care leagă obiectul de învățătura în sine. Și tot noi trebuie să le asimilăm, și este clar după cum am spus mai sus, că românul a știut să privească la brânză dintr-un unghi, dacă nu potrivit, hai să spunem favorabil.

*Acest articol a fost înscris pentru concursul SUPERBLOG 3013 

*Acest articol este o adaptare a unui altul , scris tot de mine, pentru o altă probă de concurs în anul 2012