Aventură şi iubire la Straja

Amândoi am vrut o vacanță altfel, o vacanță în care muntele să fie personajul principal, ingredientul de bază al poveștii noastre de iubire. Am mai vrut și variație, să mergem undeva unde nu am mai fost, să facem lucruri pe care nu le-am mai făcut și nu le știm pe de rost. După urmăriri ca-n filme ale site-urilor turistice, după discuții cu diverși prieteni care au tot fost prin excursii pestrițe, după trasul cu urechea la discuțiile de la cozile din supermarketuri am ales: O să facem vacanța la Straja. 

Pentru că

-    sună poetic: Straja. O să Stăm de Strajă la intersecția simțurilor trezite la viață, o să stăm de Strajă sub o lună plină de zăpadă și o să scoatem aburi din inimi, o să stăm de Strajă la ecourile scoase de munți, etc;

-    adorăm mâncarea tradițională, dintr-o bucătărie gălăgioasă unde se aud cuțite tocând sau supe dând în fiert, nu celofan dat la o parte de pe semipreparate.

Surprizele s-au ținut lanț, pe lângă drumul în care am fost permanent urmăriți de soare, pe lângă urechile care au țiuit (de veselie) la întâlnirea cu muntele, am aflat, când ne-am cazat la vila care purta numele stațiunii, că tocmai s-a deschis un parc de aventură la Straja. Cuvântul parc, alăturat de aventură, a dat bine imaginației noastre care a început să zburde. Experiența în acest parc de aventură din Straja s-a situat pe un alt palier al iubirii noastre, și nu poate fi redat decât într-un poem în proză

Aventură şi iubire Straja

Timpul suna ca o chitară. În noi erau o sumedenie de copii care urmau să iasă unul din altul, ca dintr-o păpușă matrioșka, până la copilul din clasa I care am fost cândva.
*
Ceilalți au plecat după urși, și s-au întors pe seară cu câte un coșuleț cu mure.

*
Între copaci, la înălțimea lui Gulliver, erau poduri din lemn, și noi ne-am sărutat pe unul dintre ele. Apoi am mers, experimentând zgâlțâitul până la ultima particulă ADN. Parcă mergeam pe cablurile unui troleibuz din frunze verzi. 
*
Legați bine, să nu cădem, suspendați prin cabluri solide, ascultam instructorii cu voci puternice, cum ne povesteau viața din stațiune, în timp ce treceam cu tiroliana printre crengi.

*
Ea a început să fugă în jos pe munte, eu m-am luat după ea printre copaci, cu spaimă și iubire, așa cum alergi după iele. Când o prindeam, nu știu cum făcea dar imediat o vedeam la zece pași depărtare de mine. Apoi iar o prindeam, şi iar o vedeam la copacul următor. Când m-am prins de joc, râsul ei urca pe toți copacii din jur fără nici un instructor.

*
Rotindu-se în jurul copacilor, cu soarele făcându-și loc printre firele de păr, părea ireală. În jur, copiii urcau și coborau din copaci. Pe niște butuci ca niște trepte, cocoțate la două înălţimi de om, am alergat după ea de dragul râsului ei, despre care tocmai ce v-am vorbit. Când am ajuns deasupra copacilor, m-am trezit că ea îmi pune mâninile la ochi și mă mușcă de ureche. Nu mai visa măi! mi-a spus, şi am auzit clar un instructor strigând Cine e următorul?

*
Un copil ne-a povestit că a mers pe o sfoară până pe versantul celălalt (și arăta insistent, cu degetul, spre undeva departe). Mama lui îl apostrofa Pe unde umbli, te căutăm de atâta timp! Ne-am hotărât să îl credem şi i-am făcut ştregăreşte cu ochiul când am trecut pe lângă el.

*
Nu ploua, dar eram inundați de frunze.
*
Echipați cu căști, cotiere, genunchiere, legați bine de brâuri, îndrumați de călăuze, ne-am sărutat iar înainte de a porni, pentru a câta oară?, cu tiroliana.
*
Niște clape de pian din lemn masiv, legate de vârfurile copacilor, ne duceau spre casa piticilor, dacă e să ne fi luat după ce cântau copiii.

*
Decât să strângem bani să zburăm cu zeppelinul, mai bine ne plimbăm pe crengile astea.
*
O veveriță s-a apropiat de noi, i-am dat din alunele cumpărate în gară. Copiii au alergat după ea, folosindu-se de cablurile din copaci.

*
Am îmbrățișat copacii la mari înălțimi, cu toată dragostea noastră. A fost o încărcare de energie. Le-am atins fruntea aveam să zicem prietenilor la o cafea, când ne-am întors acasă, am îmbrățișat fruntea copacilor, a scris ea în jurnalul ei.

*

La final, mi-am dat seama că ochii ei sunt aceiași tot cu ochii ei, cea cu care o să revin anul viitor. Am strâns-o de mână și am coborât cu parapanta în trupurile noastre.
*
Din când în când, instructorii ne dădeau căștile jos.
*
Ce frumos miroasea timpul a conifere printre sunetele de chitară în care am pornit.

 
Da, a fost ceva de vis. A scos totul din noi: simțiri noi, energii pozitive care stăteau latent, intuiții bune de fructificat în viața de zi cu zi, încrederea în natură. Cu siguranță mai facem un sejur la Straja, nu de alta dar ea a zis că a văzut un copac cu crengi groase, cât o autostradă, pe care putem alerga. La câteva zile și-a luat de la bibliotecă Baronul din copaci,de Italo Calvino. 

 

Până la revenirea noastră o veverița privește la noii temerari care vor încerca să o prindă.

__________________________________________________________________

Acest articol participă la concursul Superblog 2014