când a intrat aliona
/ulm/
mi-a făcut cu ochiul în aer
semnul alfa
aliona merita toate celulele din organism vărsate atunci
ca nişte bile de sticlă
s-a aşezat undeva în compartiment
şi a început să vorbească
cu farmec
despre creveţi şi paste
despre plante şi altele
când a oprit trenul să se schimbe geamurile
stropite de noroi
(lucru normal dacă îl priveşti dintr-un glob de sticlă)
aliona
m-a strecurat afară
cum sustragi o scrisoare dintr-o cutie de scrisori
lumea era curioasă
din ce erau acele geamuri care nu făceau zgomot când se spărgeau
şi cui foloseau
credeam că îmi terminasem primăvara pe viaţa asta
dar aliona a scos din buzunar o batistă împăturită pe care a
despăturit-o încet încet
începând să învăţ alături de ea
un romance cu farmec
ca-n curtea şcolii
pe obrajii ei apăruseră nişte stropi
nu de la ploaie
nici de la lacrimi
erau nişte stropi
aşa ca la platon
aliona inventa fără oprire cuvinte plauzibile
spunea cu farmec
echilibrul dintre acum şi niciodată se face cu pasiune şi distincţie
ridică un deget când iubeşti sau pune sub piele /dimineaţa/ să îţi aeriseşti sângele permanent
cine are răbdare până la capăt merită
paralelele au contribuţia lor reciprocă la farmecscânteiază la proximitatea apropierii şi asta le dă putere
ştii cea mai frumoasă iubire este cea pe care o faci imposibilă şi o porţi ca pe nişte genunchere cotiere etc
sau este cea pe care o ştergi de praf de câte ori eşti singur
moment
aliona cât de devreme te-ai trezit ca să te naşti aşa
ne-am aşezat la o masă de pământ
să ne bem ceaiul
al meu verde ochi
al ei un roşu aprins când îi rămânea pe buze
acum am avut curaj să îi vorbesc
despre
despre
despre
oricum i-am spus multe
poate şi de două ori
nu ca să fiu sigur că m-a auzit
ci ca să nu tac
dacă tăceam redeveneam
vulturi fără perspectivă zburau
ca nişte avioane de hârtie
oamenii erau tot mai denşi
trebuia să plecăm
copacii începuseră să huruie
conductorul a venit după noi
ne-a luat de mânerele oaselor
ne-a târât spre tren
aliona
îmi arăta punctele cardinale cum se întâlneau
atunci
pe cer
în faţa vagonului nostru
însemnat cu roşu ca la tăiere
era un foc mare de tabără
acolo îşi lungeau toţi umbrele
/ulm/
era când într-un loc
când în altul
momentul meu de sinceritate
i l-am spus
când toţi nu mai ştiau ce să mai ardă
pe aliona o iubesc că nu am fost niciodată etrusc
că am două rânduri de linii în palmă
că mă cunosc chiar şi în oglindă
că răguşesc în tăcere când sunt în jurul ei
că are o colecţie de fluturi pe care îi înghite dimineaţa
toţi se pregăteau să urce
pământul parcă începuse să fugă de sub picioare
nu însă şi trenul
mai aşteptau ceva cu ochii întorşi spre interior
eu
am luat geanta cu mâner maro
am scos o chitară
şi am compus un cântec
aşa
copacii trăiesc iar în mine
paşii azi nu mai grăbesc
frunzele sunt un castel
între coline
fulgii de plop în iarbă se opresc
ziua de mâine nu vine
decât dacă vreau eu
măreşte pasul spre mine
iubirea mereului meu
cu iarna să fii duşmancă
pe toamnă să o goneşti
apropie-te precum o barcă
aduce pe lume poveşti
să nu treci prin mine absentă
să-mi laşi semne mereu
catarge şi păsări de cretă
ecou în sufletul meu
oamenii au fost urcaţi pe rând
ca nişte mobiliere
cred că ăsta era şi scopul
trenul a pornit apoi
culmea
de două ori din acelaşi loc
pentru Spring SuperBlog 2013
/ulm/
mi-a făcut cu ochiul în aer
semnul alfa
aliona merita toate celulele din organism vărsate atunci
ca nişte bile de sticlă
s-a aşezat undeva în compartiment
şi a început să vorbească
cu farmec
despre creveţi şi paste
despre plante şi altele
când a oprit trenul să se schimbe geamurile
stropite de noroi
(lucru normal dacă îl priveşti dintr-un glob de sticlă)
aliona
m-a strecurat afară
cum sustragi o scrisoare dintr-o cutie de scrisori
lumea era curioasă
din ce erau acele geamuri care nu făceau zgomot când se spărgeau
şi cui foloseau
credeam că îmi terminasem primăvara pe viaţa asta
dar aliona a scos din buzunar o batistă împăturită pe care a
despăturit-o încet încet
începând să învăţ alături de ea
un romance cu farmec
ca-n curtea şcolii
pe obrajii ei apăruseră nişte stropi
nu de la ploaie
nici de la lacrimi
erau nişte stropi
aşa ca la platon
aliona inventa fără oprire cuvinte plauzibile
spunea cu farmec
echilibrul dintre acum şi niciodată se face cu pasiune şi distincţie
ridică un deget când iubeşti sau pune sub piele /dimineaţa/ să îţi aeriseşti sângele permanent
cine are răbdare până la capăt merită
paralelele au contribuţia lor reciprocă la farmecscânteiază la proximitatea apropierii şi asta le dă putere
ştii cea mai frumoasă iubire este cea pe care o faci imposibilă şi o porţi ca pe nişte genunchere cotiere etc
sau este cea pe care o ştergi de praf de câte ori eşti singur
moment
aliona cât de devreme te-ai trezit ca să te naşti aşa
ne-am aşezat la o masă de pământ
să ne bem ceaiul
al meu verde ochi
al ei un roşu aprins când îi rămânea pe buze
acum am avut curaj să îi vorbesc
despre
despre
despre
oricum i-am spus multe
poate şi de două ori
nu ca să fiu sigur că m-a auzit
ci ca să nu tac
dacă tăceam redeveneam
vulturi fără perspectivă zburau
ca nişte avioane de hârtie
oamenii erau tot mai denşi
trebuia să plecăm
copacii începuseră să huruie
conductorul a venit după noi
ne-a luat de mânerele oaselor
ne-a târât spre tren
aliona
îmi arăta punctele cardinale cum se întâlneau
atunci
pe cer
în faţa vagonului nostru
însemnat cu roşu ca la tăiere
era un foc mare de tabără
acolo îşi lungeau toţi umbrele
/ulm/
era când într-un loc
când în altul
momentul meu de sinceritate
i l-am spus
când toţi nu mai ştiau ce să mai ardă
pe aliona o iubesc că nu am fost niciodată etrusc
că am două rânduri de linii în palmă
că mă cunosc chiar şi în oglindă
că răguşesc în tăcere când sunt în jurul ei
că are o colecţie de fluturi pe care îi înghite dimineaţa
toţi se pregăteau să urce
pământul parcă începuse să fugă de sub picioare
nu însă şi trenul
mai aşteptau ceva cu ochii întorşi spre interior
eu
am luat geanta cu mâner maro
am scos o chitară
şi am compus un cântec
aşa
copacii trăiesc iar în mine
paşii azi nu mai grăbesc
frunzele sunt un castel
între coline
fulgii de plop în iarbă se opresc
ziua de mâine nu vine
decât dacă vreau eu
măreşte pasul spre mine
iubirea mereului meu
cu iarna să fii duşmancă
pe toamnă să o goneşti
apropie-te precum o barcă
aduce pe lume poveşti
să nu treci prin mine absentă
să-mi laşi semne mereu
catarge şi păsări de cretă
ecou în sufletul meu
oamenii au fost urcaţi pe rând
ca nişte mobiliere
cred că ăsta era şi scopul
trenul a pornit apoi
culmea
de două ori din acelaşi loc
pentru Spring SuperBlog 2013
”are o colecţie de fluturi pe care îi înghite dimineaţa”
RăspundețiȘtergereîn momentul în care am citit acest vers mi-a apărut instantaneu în minte imaginea misticei Ayesha. :)
:) ma bucur ca trezesc astfel de imagini. inseamna ca au efect !
Ștergerereușești uneori să creezi imagini foarte puternice. pentru asta îmi și face plăcere să îți citesc postările.
Ștergeremultumesc! e un premiu pretios asta, mai cu farmec decat alt premiu. sincer!
Ștergere